Linistea noptii

E noapte. E ora 23:52. In jur e liniste. Imi pot auzi respiratia. Unii poate vorbesc cu cineva special la ora asta, dar eu stau aici, intre 4 pereti, singura. Simt linistea. E peste tot. Ma calmeaza. Imi spune ca ar trebui sa merg la somn. Dar nu vreau sa dorm. Ma gandesc la viata asta. Nu e ciudat cum la inceput pare a fi ceva si brusc se transforma in altceva? Cred ca lucrurile se intampla mult prea repede. De la copiii veseli si inocenti, ne trasformam in adolescentii tristi si depresivi. Poate de vina sunt parintii, care ne taie aripile, temandu-se sa ne lase sa zburam putin mai departe de ei. Sau poate de vina suntem noi, pentru ca visam prea mult si ne indepartam de ei incostient? Cati dintre voi v-ati gandit la cum ar fi sa avem genul acela de parinti din filmele americane care sunt plecati de acasa tot timpul iar copiii lor dau petreceri si fac tot felul de nebunii? Ar fi ceva frumos, dar din pacate imposibil. Cu toate astea, eu cred ca pana la urma parintii ar trebui sa ne inteleaga mai mult si sa-si aduca aminte de ei cand erau pe vremea noastra. Si ce pacat ca ei observa doar notele proaste, dar nu si zambetele triste de pe chipul nostru. Atatea lucruri se intampla in jur, si cand lovesc toate odata, nu mai esti acelasi om. Te schimbi, lumea te schimba...si tot ce-ti ramane de facut e sa mergi mai departe, mintindu-i pe toti cu zambetul tau fals, nu? De fapt nimanui nu-i pasa...