Cioburi

Cuvintele mele se pierd prin cuvintele tale monotone. Până şi tăcerea ta mi se pare tristă. N-am putut să te urmez, din cauza cioburile de sticlă pe care călcam incetinindu-mă câte puţin din drumul nostru. Da... acel drum pe care tu încă îl continui, iar eu te veghez din spate. Inima ta nu mai bate la fel cum bătea când eram prin preajmă. Tu eşti departe... Atât de departe. Încă îmi bântui gândurile, asta mă face să nu te uit. De fapt e imposibil să o pot face. Mă ucizi. Pleci. Te întorci. Iar eu rămân în loc privind la ceea ce a mai rămas. De fapt n-a fost nimic. Dar nu pot uita. Şi simt că mă sting uşor. Prea uşor. Sunt aici. Deşi nu mai sunt eu. Sunt de gheaţă. Dar sunt bine. Îmi văd de drum. Acelaşi drum plin de cioburi pe care obişnuiam să mergem amândoi cândva...