Da, am curajul sa tip si sa spun ca ma doare. Ma doare sa vad oamenii plecand unul cate unul, si sa nu fac nimic sa-i opresc. Optez pentru ratiune, imi ascult acea parte din mine pe care o urasc cel mai mult. Ah, cat urasc senzatia asta... si mai sunt si o serie de amintiri si momente care imi aduc doar neliniste. Trebuiau sa fie frumoase, si sunt, doar ca simt cum ele se prafuiesc si devin regretabile. As spune ca nu am regrete, dar as minti. Regret ca nu pot fi asa cum mi-as dori sa fiu. Regret oamenii pe care i-am intalnit, care i-am iubit si i-am pierdut. Nu pot spune ca am iubit multi oameni, dar cand am facut-o, am facut-o cu toata inima.
Oamenii pleaca, totul se schimba pentru ca nimic nu-i vesnic. Noi suntem efemeri, la fel si timpul, si amintirile, si tot. Si ma doare. Si vreau sa plang. Dar nu mai am putere. Si las timpul sa treaca si sa dispara, cu amintiri cu tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu